Printre zori si stele
Si cand venea timpul, cand zorii ii goleau inima
Lua cu el bolta cu stelele, infasurate intr-un cearceaf, si fugea sa doarma in bratele unei alte nopti.
Era blestemat se pare… unde se asheza sa se odihneasca, deasupra lui il inveleau stelele
In stanga lui aparea noaptea intr-o clipita.
Cu cat tintea mai mult spre amiaza, cu atat era mai obosit.
Punea veacuri in fiole poate isi va mai fi revenit
Punea si pietre in clepsidra de nisip, dar… nimic.
Gasi totusi o oaza, dar in deshertul norilor, batea doar vantul a frig
Cazu intr-un miraj, cu ziua ce-l intampina…era doar un vis adanc
Nemaistiind ce-i cu el de-atata timp, innebuni. Dar ziua il gasi plangand :
“-Stand pe nori, cu fata acoperita, ascunzand milenii de-ncercare
Ce vrei sa faci? Sa-neci lumea in oceane?
De ce nu-ti iei ca pensula iubirea, sa dai iar lumina, sa colorezi lumea?”
Noaptea stand la bratul lui, de Luna incununata
Incepu a-l saruta, dar incet cumva…in shoapta
“-De ce-ai vrea sa scapi de vise, de partea-ntunecata
Cand lumea ce-o visezi e atat de fermecata”
Coplesit de timp, de fuga, se-apuca de tample
Inima si-o stranse in pumn
“-Sfarshitul meu e-acum!” spuse zambind…
Oare pentru asta s-a ascuns in timp?
Se intreba ziua plangand cu raze asupra lumii, crezand ca noaptea l-a ucis.
“-Blestemata sa fi tu, sa nu cunosti Soare vreodata
Si stelele ce-s zane, incet in lacrimi sa-ti cada
Sa nu cunosti frumusete caci el nu te-a iubit,
Exact ca inima lui sa te macini in timp”
Norii erau martori, raiuri tremurau caci noaptea se-nnegri si demoni se nashteau
“-Furtuni si fulgere ai sa cunosti, chiar de esti tu ziua
Nu e iubire fara lacrimi, cum fara de-ntuneric nu ar fi lumina
Cand ei sfarshitul si-l aleg, noaptea n-are nici o vina”
Fiind cel mai batran de-acolo, cerul povestea
Ca surorile si-au impartit de-atunci lumea in doua,
Dar blestemele sunt inca scrise, de-aia cateodata ninge, cateodata ploua…
Fiecare si-a nascut oameni in timpul ei,
Insa fara acelasi timp, nu va mai fi o lume noua.